În
ziua de 3 august 1896 cardinalul Alois de Canossa, episcop de Verona, după ce a
hirotonit 40 de preoţi tineri, i-a condus în palatul episcopal unde le-a
istorisit următorul fapt:
„Un
preot francez, îndată după revoluţia din 1793 a fost trimis paroh într-o parohie unde
credinţa era total stinsă şi unde erau cele mai depravate moravuri. Multă vreme
şi-a irosit tot zelul şi priceperea, însă rezultatele erau slabe; furtuna, care
devasta toate, era înspăimântătoare!...
Se
gândi că, pentru scoaterea poporului din noroiul păcatelor în care zăcea, era
bine să facă un curs de misiuni populare; pentru predici a chemat doi preoţi
iezuiţi. În acel timp în Franţa iezuiţii trăiau pe unde apucau, îngrijindu-se
de suflete în pastoraţie. E inutil să spunem că din cauza valului furios al
calomniilor provocat în Franţa de enciclopedişti, revoluţionari şi iacobini,
iezuiţii erau consideraţi elementul cel mai periculos pentru societate:
ipocriţi, mincinoşi, cruzi, subversivi, plini de vicii…; nu există nimic mai
vrednic de dispreţ decât numele de ”iezuit”.
De
aceea, de îndată ce s-a auzit că în parohie că vor veni doi iezuiţi pentru a
predica misiunile, s-a făcut mare forfotă în sat: cei mai aprinşi de mânie s-au
jurat că nici nu vor permite ca pe pământul lor să calce doi… demagogi.
În
ziua hotărâtă, în mijlocul mulţimii care aştepta cu nerăbdare, soseşte cursa şi
din înghesuiala aceea oamenii văd doi preoţi care, după aspectul lor exterior,
nu păreau marii criminali despre care oamenii vorbeau. Capii mulţimii
înaintează spre preoţi şi le pun în vedere să urce înapoi în cursă şi să se
întoarcă acasă.
Cei
doi preoţi, potolindu-i şi vorbindu-le cu politeţe, le-au zis: „Ascultaţi,
oameni buni!... Astăzi încă nu am mâncat; e şi zi de sărbătoare; daţi-ne voie
doar să celebrăm Sfânta Liturghie şi vom pleca apoi”.
Cererea
le-a fost aprobată. Cei doi preoţi au intrat în biserică însoţiţi de acea
mulţime „gură-casca” şi de capii răzmeriţei care voiau să se convingă că preoţii vor face
numai ceea ce au cerut. Predicatorii s-au îmbrăcat în odăjdii şi mergând la
altar au celebrat Sfânta Liturghie cu o evlavie îngerească, cu o atitudine
vrednică de admirat: ochi modeşti, mişcări grave, pronunţare clară şi gravă,
liniştită şi afectuoasă, privire senină pătrunsă de credinţa cea mai vie.
Păreau doi serafimi coborâţi din ceruri.
Cei
care erau de faţă, chiar şi capii răzmeriţei se întrebau miraţi prin semne
făcute din ochi, forfotind, pătrunşi de o mişcare lăuntrică; începeau să se simtă dispuşi spre mai bine.
La
sfârşitul Sfintei Liturghii s-au prezentat la misionari şi cerându-le scuze
i-au rugat să rămână. Încep misiunile: popor mult în biserică, toţi ascultă cu
nesaţ cuvântul lui Dumnezeu, regretă păcatele şi se apropie cu cea mai mare
demnitate de Sfintele Sacramente…
Parohia
s-a schimbat sub influxul harului divin.
