Tolstoi, marele scriitor rus, ne
descrie, într-o nuvelă minunată, familia unui pantofar sărac, cu șapte copii.
Cu toate greutățile vieții, toți erau veseli și cântau de dimineață și până
seara târziu, acompaniind loviturile surde de ciocan. Într-o zi, cântările au
încetat și loviturile de ciocan păreau mai puternice, mai surde, mai nervoase,
mai sinistre. Ce s-a întâmplat?
Un vecin bogat, fără copii, i-a
cerut tatălui pe unul dintre cei șapte fii ai săi. Voia să-l înfieze și astfel
să-i ușureze povara. Pantofarul i-a promis unul, dar a cerut răgazul necesar să
se poată hotărî pe care să-l dea. A spus fiilor dorința vecinului. Cine ar dori
să plece? Nu se decide nici unul.
Tatăl, cui să-i spună: Mergi tu! fiindcă ar fi însemnat că ține
mai puțin la acela. I se părea nedrept să procedeze astfel. Frământarea a durat
câteva zile. Toți se priveau pe furiș și bănuitori: Oare de cine vrea tata să scape? Care dintre noi l-a supărat mai mult
vreodată? În cele din urmă, tatăl și-a luat inima în dinți, a mers la
vecinul său și i-a spus răspicat: Îmi
pare rău, dar nu am copil de dat! Când fiii au aflat, s-au umplut de
bucurie și l-au sărutat pe tatăl lor cu tot focul inimii. Îndată au izbucnit
cântările și munca, făcută cu veselie, le aducea tot mai mare bucurie, chiar
dacă nu reușeau să iasă din sărăcie.
