Odată, un grup de copii vorbeau despre Dumnezeu. La un moment dat, unul
dintre copii a zis:
- Iată, fiecare dintre noi are două nume: un
nume de familie şi alt nume primit la botez. Dumnezeu de ce are numai un nume? Haideţi
să-i mai găsim un nume, ca să aibă şi el două nume".
Şi fiecare şi-a dat părerea ce nume să mai poarte Dumnezeu.
- Eu zic să se cheme „Dumnezeu Soare”, a spus
unul, pentru că soarele ne dă lumină şi căldură, şi alungă noaptea.
- Eu zic să se cheme „Dumnezeu Apă”, a spus al
doilea copil, pentru că fără apă nimic nu poate trăi pe pământ.
- Eu zic să se cheme „Dumnezeu Pământ”, a spus
un al treilea, pentru că pământul ne dă tuturor de mâncare.
- Eu zic să se cheme „Dumnezeu Aer”, a spus un
al patrulea copil, pentru că fără aerul pe care-l respirăm nu putem trăi.
În acel moment trecea un tată cu un copil mic în braţe. Îl legăna, îl
dezmierda şi, din când în când, îl săruta. Văzându-l, ultimul copil a spus:
- Eu zic să se cheme „Dumnezeu Tată”, pentru
că Dumnezeu ne iubeşte, aşa cum îşi iubeşte acest tată copilul".
Şi toţi au căzut de acord că acesta este numele cel mai frumos care i
se poate da lui Dumnezeu.
