Adesea
oamenii îl critică pe Dumnezeu că nu
conduce mersul lumii așa cum ar trebui. Se aseamănă cu acel țăran încrezut, care
critica mereu mersul vremii și își zicea în sine:
- Dacă m-ar lăsa Dumnezeu măcar un an să
conduc, ar vedea chiar el ce este în stare să producă pământul!
Și Dumnezeu i-a zis:
- Iată, îți dau putere să conduci mersul
vremii: când vei voi ploaie, va ploua; când vei voi soare, va fi soare; când
vei voi vreme buna, va fi cum dorești.
Și omul nostru comanda ploaie, și ploua
cum trebuie; după ploaie comanda soare și căldură, și vremea bună se instala;
recoltele creșteau de mai mare dragul. Când a venit vremea secerișului, paiul
era mare și spicul lung, dar sterp. În loc de bob, avea doar un fel de sămânță
fără miez. Țăranul nu-și putea închipui cum de s-a ajuns aici, deoarece el a
comandat vremea cea mai propice.
Dumnezeu i-a zis:
- După știința ta mărginită, ai cerut doar
soare și ploaie, dar n-ai voit vânt și furtună, ca recoltele să-și înfigă cât
mai adânc rădăcinile în pământ, ca de acolo să-și tragă substanțele minerale
necesare bobului; n-ai cerut trăsnete, care să purifice și să ionizeze
atmosfera, s-o ozoneze, fiindcă toate au trebuință de aer curat; n-ai cerut
vreme rea care să silească dăunătorii să se retragă de pe spic; n-ai cerut un pic
de grindină care să mai curețe plantele de frunzele de prisos; și multe altele
n-ai cerut, care erau, poate neplăcute, dar necesare.
