Depinde cum spui

           Un sultan a visat că își va pierde toți dinții. Imediat după ce s-a trezit, îl întrebă pe un interpret de vise ce vrea să însemne acest vis.

 - O, ce nefericire mare, stăpâne! -  strigă acesta. Fiecare dinte pierdut înseamnă pierderea unuia din membrii familiei tale.

 - Ce îndrăznești să-mi spui, nebunule? spuse sultanul foarte nervos. Pleacă de la mine!

            Dădu poruncă să fie pedepsit pentru această veste cu 50 de lovituri de ciomag.

            A fost chemat un alt tălmaci de vise și a fost condus la sultan. Când a ascultat visul, spuse:

 - Ce noroc! Ce mare fericire! Dintre toți ai săi, stăpânul nostru va supraviețui!

            Atunci fața sultanului se însenină și spuse:

 - Îți mulțumesc, prietene. Mergi cu vistiernicul meu să-ți dea 50 de galbeni de aur!

            Pe drum, vistiernicul îi spuse:  

 - Cum se face că, deși n-ai tălmăcit visul sultanului diferit de primul tălmaci, totuși ai aflat o altă soartă?

 - Reține de la mine: se pot spune multe lucruri, însă contează cum le spui! - zâmbi înțeleptul. Și important e să vezi partea cea buna.

„Sora Blândeţe"

           Călugăriţa Maria Angelica Pérez, cu numele de acasă Crescenţia, din congregaţia “Figlie di Maria Santissima dell’Orto” a fost beatificată sâmbătă, 17 noiembrie 2012, la Pergamino, în provincia de Buenos Aires, de cardinalul Angelo Amato, prefectul Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor.
            Maria Angelica Pérez, provenea dintr-o familie simplă, cu o credinţă limpede. Avea o bunătate înnăscută ce avea să-i atragă numele de “Sora Blândeţe”, pe care i-l dăduseră cu afecţiune cei săraci şi suferinzi, de care se ocupa această călugăriţă.
            Cardinalul Angelo Amato a prezentat un scurt portret spiritual al călugăriţei argentiniene, spunând: „Mărturiile spun că toate călugăriţele erau bune, dar Crescenţia era excepţională. Părea că era făcută doar din bunătate, răbdare, bucurie şi amabilitate.

Încredere în Dumnezeu

          Un ţăran credincios a strâns o sumă frumuşică de bani, ca să o doneze pentru misiuni. Mergând spre misiune, trebuia să treacă printr-o pădure. Cum mergea, de după nişte copaci bătrâni, i-a ieşit în cale un hoţ. I-a prins calul de căpăstru şi i-a cerut toţi banii. Omul s-a speriat dar a refuzat să scoată şi să-i dea banii. Dar în inima lui se ruga: "Doamne, tu ştii că eu am aceşti bani pentru lucrarea ta. Ajută-mă şi arată-mi o cale de scăpare." 

 - Hai mai repede, scoate banii. Vrei să fluier? Dacă fluier o dată, imediat îmi vin în ajutor zece tovarăşi şi ei te vor percheziţiona.

 - Tu trebuie să fluieri ca să vină zece în ajutor, i-a spus ţăranul. Dar eu trebuie doar să suspin şi, din porunca Domnului Isus Cristos, va veni o întreagă ceată de îngeri ca să vă împiedice să-mi faceţi rău.

           Hoţul s-a speriat şi a luat-o la fugă auzind de îngeri. La asta nu se gândise.

           Vedem că Dumnezeu inspiră şi salvează pe cei ce se încred în el.

Logica convertitului

        Un musulman s-a botezat şi a devenit creştin. Înfuriaţi peste măsură, toţi ai lui au venit la el pentru a-l trage la răspundere pentru actul săvârşit. Şi l-au întrebat: 

 - Ce te-a determinat să faci acest lucru?

 - Închipuiţi-vă că ajung la o răscruce, a răspuns el. Ajuns aici îmi zic: Acum chiar că nu mai ştiu care e calea cea bună. Dar iată că la acea răscruce văd doi oameni: unul este mort iar unul este viu... Voi ce ziceţi? Pe care dintre ei îl voi întreba şi îl voi ruga să-mi explice pe ce drum trebuie să apuc?

 -  Bineînţeles că pe cel viu, au răspuns toate rudele lui.

 - Exact aşa a fost şi situaţia mea. Mă aflam cu viaţa la o mare răscruce. Dintr-odată mi-au apărut în faţă doi oameni: unul mort, Mahomed al religiei noastre, şi unul viu, Cristos. Mortul, Mahomed, oricât am insistat eu, nu a putut să-mi dea nici un răspuns, nu a putut să-mi spună nimic. Dar Isus, Înţelepciunea divină, care este viu, pentru că a înviat a treia zi, după ce iudeii l-au ucis,  mi-a spus clar: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa.” Numaidecât a luat-o pe calea lui Isus şi el mi-a dat în schimb „adevărul şi viaţa”. Mai puteţi spune că am greşit cu ceva? Aceasta este calea mea.

Păzitorul fidel

            Era noapte. Un gospodar dormea liniştit în casa lui. Hoţii au venit să-l jefuiască. Câinele a început să latre. Omul a ieşi din casă dar nu a văzut nimic suspect. A intrat şi s-a culcat din nou. Câinele a început iarăşi să latre. Omul a ieşit din nou, dar nu a observat nimic...

           Acest lucru s-a mai întâmplat încă de câteva ori. Atunci gospodarul, supărat pe câine, a ieşit  afară şi l-a împuşcat zicând: „Poftim, potaie gălăgioasă, acum o să pot dormi liniştit...” Hoţii au putut, astfel, jefui nestingheriţi.

           Ceea ce este câinele pentru casă, este conștiința pentru om; cine şi-o ucide, uşor este jefuit de cel rău.

Medicul ascultă de conştiinţă

Era într-un cartier sărac şi suprapopulat din sudul oraşului Manhattan (SUA). Kurt era un medic venit din Germania. El nu avea voie, conform legii,  să-l ajute pe sărmanul Jimmy, un copil al chiriașului său, doar medicul oficial având acest drept. De când sosise în ţară încă nu susţinuse examenul de stat, cu toate că în Berlin era apreciat ca medic generalist pentru copii. El susţinu să vină un medic la copilul, care era foarte bolnav. Dar acesta nu mai veni pentru a treia oară, pentru că nu a fost plătit cum voia, iar Jimmy nu mai putea fi transportat. Febra îi creştea din ce în ce mai mult, iar respiraţia i se îngreuna vizibil. Atunci chiriaşul se apleca asupra lui Kurt şi-i şopti:

Modestia lui Norbert

           Sfântul Norbert era un călugăr foarte modest şi umbla adesea cu haine vechi, aproape zdrenţe. Tot ce căpăta din cerşit dădea altora, care erau mai săraci ca el.

           La un moment dat, datorită virtuţilor sale, a fost ales episcop de Magdeburg. Când s-a dus ca să ia în primire postul de episcop din palatul din Magdeburg, portarul, crezând că este un cerşetor, l-a luat de guler şi l-a aruncat afară, în stradă printre ceilalţi cerşetori. Cei care îl însoţeau, i-au sărit imediat în ajutor.

           Când portarul şi-a dat seama că cel îmbrăcat în zdrenţe, şi pe care el l-a alungat, a luat-o la fugă de frică sau de ruşine. Dar episcopul Norbert l-a oprit şi i-a zis:

 - Tu cred că eşti singurul care mă cunoşti şi ştii cât preţuiesc. Cu siguranţă, ceilalţi nu mă cunosc şi de aceea mă silesc să intru în acest palat...

Întrebare la judecată

În anul 1976 o fetiţă, cu numele Lisa, din statul Massachusetts – USA, a scris o scrisoare câtorva persoane, printre acestea şi episcopului de Providence (Rhode Island), Kenneth Anthony Angell, şi unui deţinut, care a fost condamnat la moarte. În fiecare scrisoare fata a cerut să i se răspundă la întrebarea: “Care va fi prima întrebare a dumneavoastră, atunci când, după moarte, vă veţi afla înaintea lui Dumnezeu?”

Micuţa Lisa a primit răspunsul de la toţi cei întrebaţi. Condamnatul la moarte a dat un răspuns scurt: “Atunci când ne vom întâlni cu Dumnezeu, eu cred că orice întrebare va fi în zadar”. Bineînţeles că aşa este. El a omorât o persoană nevinovată, şi a fost condamnat la moarte, iar în ziua stabilită se va afla în faţa lui Dumnezeu. El, asasinul, nu va adresa vreo întrebare atotștiutorului Dumnezeu, căci dreptul Dumnezeu îl va întreba pe el, de ce l-a omorât pe omul nevinovat.

Episcopul i-a scris fetiţei un răspuns înţelept: „Dragă Lisa, aflându-mă înaintea lui Dumnezeu la judecată, îl voi întreba: «Doamne preaîndurător, oare am folosit bine darurile şi harurile pe care mi le-ai oferit în cursul vieţii mele pământeşti? »”

Două inimi

Iată o povestire scrisă de Ursula Schnidrig:

Într-o zi, un tânăr s-a oprit în mijlocul unui oraş şi a început să le explice celor din jur că are cea mai frumoasă inimă din lume. O mare mulţime de oameni s-a adunat şi toţi se minunau, văzându-i inima, căci era, cu adevărat, perfectă. Nu era în ea nici o pată şi nici o imperfecţiune. Da, toţi îi dădeau dreptate: era într-adevăr cea mai frumoasă inimă, care fusese văzută vreodată. Deodată s-a apropiat un bătrânel de mulţime şi a zis:

 - Totuşi, inima ta nu este nici pe departe aşa frumoasă ca a mea!

Biblia în lagăr

În lagărele de concentrare din Moravia – scrie deţinutul politic Andrej Siniavskij – Sfânta Scriptură era interzisă. Şi totuşi, ea circulă în copii scrise la mână. La fiecare percheziţie sunt confiscate foiţe, dar curând reapar şi se difuzează în zonă. La apus şi la răsărit pot fi văzute, în spatele clădirii băilor, persoane în genunchi… Dacă trece un gardian, acesta îi alungă, dar, imediat ce dispare, vezi din nou pe câte unul în picioare absorbit în rugăciune.

Nu cu mult timp după sosirea mea în lagăr, spre seară, la o oră înainte de stingere, s-a apropiat de mine cineva care m-a întrebat cu grijă dacă aş vrea să ascult Apocalipsul. M-a condus într-un loc unde era mai uşor de evitat gardienii. Acolo, în penumbra vizuinii asemănătoare unei peşteri, se adunaseră deja şi se pitiseră prin colțuri, ghemuiţi pe călcâie, câțiva oameni, şi așteptam ca să scoată cineva de sub haină cartea sau mâna de foi. Dar greşeam.

În lumina roşiatică a peşterii, un om s-a ridicat şi a început să recite din memorie, cuvânt cu cuvânt, Apocalipsul. Apoi fochistul, bătrânul ţăran care aici era stâlpul casei, a spus: “Iar acum continuă tu, Fjodor”! Apoi s-a sărit o parte a textului, pentru că cel care ştia continuarea era la muncă în tura de noapte. “Ei, îl vom asculta altă dată”, a spus fochistul şi i-a dat cuvântul lui Pjotr. În acest punct mi-am dat seama că acei deţinuţi, toţi simpli ţărani care aveau de făcut pedepse de zece, cincisprezece, douăzeci de ani în lagăr, şi-au împărţit toţi principalele texte din Sfânta Scriptură, le memoraseră şi, întâlnindu-se în secret din când în când, le repetau pentru toţi.

Glasul conştiinţei

Un misionar povestește cum, într-o zi, a venit la el un  păgân. Acesta trăise doar în sălbăticie, şi nu ştia nimic despre iubirea creştină. Fiind mort de foame, a îndrăznit să vină la misionar ca să ceară un pumn de făină. Misionarul i-a dat. Când păgânul a ajuns acasă a găsit în făină o monedă de argint.

A doua zi s-a întors la misionar şi i-a spus:

 - După ce am găsit, în făina pe care mi-ai dat-o, această monedă preţioasă, mi-am dat seama că în mine sunt doi oameni: unul bun şi unul rău. Aceştia s-au certat întrei ei toată noaptea şi nu m-am putut odihni chiar deloc. Omul rău din mine spunea: „Misionarul ţi-a dat tot ce era în vasul cu făină şi aşa că nu trebuie să-i înapoiezi moneda. Poţi să mergi să-şi cumperi ceva de băut.” Alt om din mine spunea: „Du înapoi moneda, deoarece tu ai cerut doar făină.” Ca să fac pace între ei, am venit să-ţi înapoiez moneda...

           Putem concluziona: chiar şi în cei mai răi oameni, nu se poate să nu fie ceva bun.

Fate bene fratelli

În cartea despre viața Sfântului Ioan al lui Dumnezeu (1495 -1550), un sfânt spaniol de origine portugheză,  este descrisă o emoționantă întâmplare. Acest sfânt se îngrijea cu mare iubire de cei bolnavi, le bandaja rănile, era caritabil cu cei sărmani, chiar săruta rănile respingătoare.

Într-o zi s-a aplecat asupra unui rănit şi a început să-i spele cu apă picioarele care-l dureau. La un moment dat Sfântul Ioan a văzut, pe picioarele acestui om rănit, răni adânci de piroane, care, în mod neașteptat, au început să strălucească cu o lumină ca de cristal şi cu o aureolă cerească. Uimit de această vedenie, Sfântul Ioan a exclamat: “Tu, Doamne Isuse, eşti acesta?”. În acele momente sfântul a văzut chipul Mântuitorului Cristos, în gloria cerească şi a auzit aceste cuvinte de laudă: «Într-adevăr, eu sunt acesta. De fiecare dată, când tu speli rănile bolnavilor, faci aceasta pentru mine”. După aceste cuvinte viziunea a dispărut.

Sfântul Ioan al lui Dumnezeu a înființat o congregație numită „Fate bene fratelli”. Papa Leon al XIII-lea l-a declarat patron al spitalelor şi al celor care lucrează pentru redarea sănătății celor bolnavi.

Aproape de Dumnezeu

În timpul primului război mondial au fost chemaţi pe front şi tinerii de 18 ani. Era ceva sfâşietor să vezi cum îşi iau rămas bun de la cei dragi. În gara unui oraş mare, părinţii şi prietenii erau strânşi în jurul unui grup de soldaţi care plecau. Toţi se îmbrăţişau plângând; mulţi se priveau pentru ultima dată.

Un bărbat strângea mâna fiului său încercând zadarnic să-i spună "Adio". Ochii săi erau plini de lacrimi. Mâinile îi tremurau şi nu reuşea să vorbească. Acela era singurul său fiu, îl iubea din toata inima. Dar ce putea să-i spună?

Fără iubire....

Un soldat francez, Michel, deportat într-un lagăr nazist în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, povestește în jurnalul său:

“Într-o zi, m-a chemat comandantul lagărului. Am fost dus într-o cameră unde era pusă o masă cu un singur tacâm, iar după mine a intrat comandantul. Eu aveam o foame de lup. Comandantul s-a așezat la masă şi a fost servit cu un ospăț regesc, iar eu trebuia să stau acolo şi doar să privesc. El îşi lingea buzele, în timp ce eu muream de foame.

Jertfă de mamă

În anul 1989 un cutremur înspăimântător a zguduit Armenia şi a provocat plâns şi jale. Uniunea Sovietică, atât de dur lovită, a avut însă ocazia să experimenteze mângâierea şi solidaritatea întregii lumi. 

Dintre cei care au ajutat nu a lipsit nici Maica Tereza şi surorile ei. Deosebit de emoționantă a fost întâlnirea cu o femeie supraviețuitoare, rămasă îngropată de vie cu copilul ei timp de optsprezece zile. Acea mamă armeană era pe moarte pentru că în tot acel lung şi teribil prizonierat, în ultima săptămână, şi-a tăiat câte un deget în fiecare zi ca să îl dea copilului să sugă. Sângele ei dăruit devenea viaţă pentru propriul copil. Când Maica Tereza s-a apropiat să o sărute, acea femeie eroică a atins crucifixul, pe care misionarele carităţii o poartă pe umărul stâng, şi cu voce stinsă a spus: “El m-a învățat!”

Filosofia şi practica

Un înțelept hindus obișnuia să spună următoarea poveste:

Un filosof a fost transportat odată peste un fluviu. Filosoful îl întreba pe barcagiu:

 - Ce ştii despre stelele şi luna care strălucesc deasupra noastră, despre influenţa lor asupra mării, asupra fluviilor şi asupra destinului nostru?

 - Habar n-am -  răspunse barcagiul. Stelele strălucesc după voinţa lui Dumnezeu şi fac ceea ce le-a dat el să facă. Ce anume, nu ştiu. Totuşi sunt frumoase, iar eu nu pot să le creez nici să le distrug. Sunt, pur şi simplu, uimit de minunățiile lui Dumnezeu care le-a creat şi le-a pus acolo unde sunt.

 - Eşti un neştiutor! Ai pierdut un sfert din viaţa ta, oftă adânc filosoful.

Cărbunarul neatent

            La o vânătoare, Richard (vezi foto), regele Angliei, s-a rătăcit printr-o pădure. Neavând undă să se adăpostească până a doua zi, a cerut adăpost la un cărbunar, care nu îl cunoștea pe rege. Cărbunarul a început să vorbească foarte urât cu străinul, şi s-a purtat dur cu el. Regele abia că a fost primit să doarmă într-un grajd, iar când regele a cerut ceva de mâncare, l-a tratat ca pe un cerșetor. Într-un târziu i-a dat, totuşi, puţină pâine şi apă.

           A doua zi regele stătea pe tron la palat şi l-a chemat pe cărbunar în faţa sa. Imediat l-a întrebat:

 - Acuma mă cunoști, nenorocitule?

           Cărbunarul a căzut la pământ şi se spune că a murit de spaimă la puțin timp după aceea. Şi-a dat seama că cel pe care îl pălmuise era chiar regele lui.

           Cam aşa va fi şi cu noi când ne vom înfăţişa înaintea lui Isus, iar noi ne vom da seama că l-am neglijat în persoana celor săraci....

Grijă pentru mama

În anticamera regală, unul dintre cei mai tineri gardieni stătea de pază pentru a veghea somnul regelui Friedrich cel mare a Prusiei. La un moment dat gardianul a adormit în timp ce îi scria o scrisoare mamei sale.

           Chiar în acele momente regele l-a strigat şi i-a cerut să-i aducă o carte. Fiindcă nu primea nici un răspuns, a ieşit din camera sa şi l-a găsit pe băiat dormind şi ţinând între degete scrisoarea şi pana cu care scria. Regele s-a aplecat şi a citit ceea ce scrisese tânărul:

 - Mamă, cad jos de somn şi aproape că adorm în picioare. În aceste nopţi am făcut multe gărzi, deşi nu era rândul meu. Le-am făcut ca să-ţi pot trimite mai mulţi bani. Îţi voi trimite cu această scrisoare zece taleri pe care i-am făcut renunţând la odihnă.

           Regele, fără a face zgomot, s-a dus în camera sa şi a revenit du două monede de aur pe care le-a aşezat pe scrisoarea gardianului.

           În ziua următoare l-a numit pe acest tânăr într-un post oficial, mai bine plătit.

           Cu timpul acesta a ajuns să fie faimosul general Hans Joachim von Ziethen (vezi foto).

Convertirea Sfintei Pelagia

Înainte de convertire, Pelagia era cea mai mare cântăreaţă şi balerină din Antiohia, dar şi cea mai mare păcătoasă.

           Într-o zi, din curiozitate, a intrat în biserica în care predica Sfântul Nonnus, episcop de Edessa. El predica tocmai despre judecata de pe urmă. Credincioşii erau profund emoţionaţi mişcaţi până în adâncul inimii şi îşi plângeau trecutul lor plin de păcate. Dar cel mai tare a început să plângă Pelagia, ştiindu-şi viaţa de până acum.

           După predică s-a aruncat la picioarele Sfântului Nonnus şi a cerut să fie botezată. Cererea i-a fost acceptată, şi, după o pregătire recerută, a primit botezul. Imediat după botez Pelagia a pus în mâinile episcopului tot ce avea: aur, argint, podoabe, bijuterii, pietre preţioase. Apoi a plecat într-un pelerinaj la Ierusalim. Aici, în Ţara Sfântă, şi-a înjghebat un bordei în stâncă, cu o deschizătură foarte îngustă, pentru a putea privi mereu spre Valea lui Iosafat. A dorit ca astfel să poată medita mereu despre judecata de apoi. A trăit aici ca o sfântă, într-o viaţă de penitenţă aspră, până la sfârşitul vieţii sale.

Lupul şi câinele

Era odată un lup care s-a aciuat într-un sat. A ajuns la o gospodărie şi privea printre leaţurile gardului. Văzând un câine, îi spuse:

 - Vino-ncoace! Vreau să te întreb ceva.

 - Îmi pare rău, dar sunt legat cu lanţul, îi răspunse câinele .

 - Cum, nu eşti liber? întrebă lupul speriat şi surprins. Şi eu care credeam că-ţi merge bine. 

 - Îmi merge foarte bine, răspunse câinele. Primesc mâncare de trei ori pe zi, nu am griji pe capul meu....

 - Tu nu cunoști pădurea? Si iepuri nu ai voie sa vânezi? continuă lupul.

 - Nu, răspunse câinele, nu sunt liber. Totdeauna sunt legat.

 - Asta-i rău, foarte rău, deoarece pădurile sunt cele mai frumoase lucruri din cele existente pe pământ, spuse lupul.

Câinele ar mai fi vrut să audă câte ceva despre păduri şi despre frumuseţea lor, dar lupul dădu din cap şi-i spuse:

 - Nu vreau să-ţi fac poftă. Merg la prietenii mei să le povestesc despre tine, sărăcuţul.

Atunci câinele se aşeză pe pământ şi lătra într-una. Din acel moment nu se mai simţi fericit. Lupul, în schimb, se întoarse în pădure şi era foarte fericit. În iarna următoare, însă, lupul muri de foame deoarece nu găsi nimic de mâncare.

Lanţul legii nu e plăcut totdeauna, dar e mereu salvator.

Multe luminiţe mici

Un misionar renumit din Germania, pe nume Keller, a fost invitat într-un oraş din America pentru a vorbi locuitorilor unui oraş de aici. Acceptând invitaţia, a mers şi a fost primit călduros de o mulţime mare de credincioşi care-l conduseră la un stadion. Pe stadionul arhiplin, îl mai aşteptau zeci de mii de persoane.

După ce a fost prezentat de gazde, pr. Keller a luat cuvântul. La un moment dat a cerut să se stingă toate luminile, întâlnirea desfăşurându-se seara târziu. Se făcu, aşadar, întuneric bezna iar misionarul întrebă:
 - Mă vedeţi pe mine, vedeţi unde mă aflu?

Mai mult decât iertare

Se spune despre scriitorul rus Dostoievski că, în timpul unei plimbări, a fost acostat de un beţiv. După ce l-a jignit profund, vorbindu-i urât,  mai apoi l-a bătut zdravăn. La poliție, scriitorul a rugat autoritățile să-l elibereze pe bețiv, pentru că el îi acordă iertarea. Cu toate acestea, după trei săptămâni, scriitorul primi ordin să se prezinte la judecată, ca martor. Din nou, scriitorul îi rugă pe judecători să-l scutească pe vinovat de pedeapsă. Judecătorul se conformă acestei rugăminți; totuși, îl condamnă pe făptaș, pentru deranjarea ordinii publice, la plata unei amenzi sau închisoare pentru un timp scurt. Întrucât omul nu avea cu ce plăti amenda, alese închisoarea, dar la poarta închisorii îl aștepta scriitorul, care îi dădu banii necesari pentru a plăti amenda.

Adevărata viaţă

              Marele sculptor, Michelangelo Buonarroti (1475-1564), cel care pictat admirabil Capela Sixtină şi şi cea mai frumoasă „Pieta”, care îţi taie răsuflarea admirându-le, spuse odată unei ducese: 

 - Am 86 de ani şi sper ca în curând Dumnezeu să mă cheme la el acasă.

 - Sunteţi sătul şi obosit de viaţă? -  îl întrebă ducesa.

 - Nu, dragă doamnă, sunt dornic si înfometat după viaţă! - răspunse marele artist.

            Altădată, acelaşi Michelangelo, fiind un om al perfecțiunii, spunea: „Pentru cei mai mulţi dintre noi, marele pericol nu este că ţintim prea sus şi nu reuşim, ci că ţintim prea jos şi reuşim.” 

          Aşa se explică şi faptul că nu îl mulțumea această viață şi o dorea pe cea perfectă şi adevărată, cea din cer.

Comicul irlandez

Un comic irlandez muri în mod subit. Acum se afla în faţa lui Cristos. El trebuia să decidă dacă irlandezul intră sau nu în cer. Multe persoane, mai mici sau mai mari, se aflau la rând înaintea lui. Imediat a văzut ce avea fiecare de răspuns şi cum decidea Isus. Deodată, Isus deschise o carte groasă şi citi referitor la primul: - Am fost flămând şi tu mi-ai dat să mănânc. Bravo, în cer cu tine!

Celui de-al doilea îi spuse:

 - Am fost însetat si tu mi-ai dat sa beau.

Si celui de-al treilea:

 - Am fost bolnav şi tu m-ai vizitat. Bravo, în cer cu voi doi!

Ducaţii salvatori

Întâmplarea s-a petrecut demult, la Toulouse, în Franța. Regele René intra în reședința regatului său, ca s-o prezinte supușilor pe frumoasa sa logodnică Aude, viitoarea lui soție şi regina lor. Ajungând în piața mare a orașului, lumea adunată îi aplauda, când, deodată Aude scoate un țipăt de spaimă şi era gata să leșine. Într-un colț al pieței se ridica o spânzurătoare… S-a speriat, ca şi cum ar fi fost pregătită pentru ea. Regele şi autoritățile locale au informat-o că este vorba de un condamnat la moarte: 

 - Ieri a fost judecat, condamnat la moarte şi azi trebuie executat. Aşa prevăd legile.

 - O, a implorat Aude, n-ar putea fi iertat într-o zi ca asta?

Păianjenul providenţial

Sfântul Paulin de Nola (353 – 431), fugind dinaintea persecutorilor, s-a ascuns între doi pereți foarte apropiați unul de altul. Persecutorii erau pe urmele sale. Deodată, un păianjen a țesut o pânză între cei doi pereți. Urmăritorii, văzând pânza de păianjen și-au zis că nu poate fi nimeni acolo, după o pânză de păianjen, pentru că la intrare ar fi rupt-o. Aşa că au plecat mai departe, iar Paulin a fost salvat de acest păianjen.

Atunci sfântul a reflectat: „unde este Dumnezeu, chiar şi o pânză de păianjen poate fi perete apărător; însă unde nu este Dumnezeu, pereții devin ca o pânză de păianjen.”

Elefanţii caritabili

Un reporter, care făcea filmări prin pădurile africane, a surprins pe peliculă un lucru uimitor. La un moment dat a văzut un șir lung de elefanți care înaintau prin desișul pădurii, spre asfințitul soarelui. Printre acești elefanți a văzut unul mai mare cai toți ceilalți, dar care nu avea nici trompă şi nici colții de fildeș. Bietul elefant era mutilat.

A filmat puțin imaginea, dar apoi s-a oprit, curios, să vadă ce se va întâmpla cu acest elefant, deoarece elefanții se hrănesc şi se adapă folosindu-și trompa.  Prin urmare, credea reporterul, acesta ar fi trebuit să moară, neputându-se hrăni...

Însă, la un moment dat grupul de elefanți s-a oprit, as-a format un cerc în jurul celui mutilat şi fiecare elefant îi punea direct în gură ceva hrană şi apă.      

Instantaneu reporterului i-a trecut prin minte acest gând: „Ce bine ar fi dacă şi oamenii s-ar ajuta în felul acesta!”

Medalia Miraculoasă

           Un paroh din Dieceza de Milano a venit într-o zi la Cardinalul Schuster deoarece avea o problema destul de grea în parohia sa. Era vorbe de un necredincios grav bolnav. Nu voia să audă de preot sau de sfintele sacramente şi repeta mereu: „Religia mea este partidul”.

           Sărmanul paroh era preocupat de trecerea la cele veşnice a acestei „oiţe negre din parohia sa, dar şi de faptul ca va trebui să refuze liturghia de înmormântare, în cazul că familia ar fi dorit acest lucru.

           Cardinalul, calm şi inspirat, drept răspuns i-a pus preotului în mână o medalie: Medalia Miraculoasă.

 - Părinte paroh, dă bolnavului această medalie, i-a zis cardinalul.

Soţul la Liturghie

În fiecare duminică soţul îi spunea soţiei:

 - Du-te tu la biserică şi roagă-te şi pentru mine. Vezi doar că sunt atât de ocupat!

           Iar prietenilor săi le spunea:

 - Nu e cazul să merg şi eu la biserică. Se duce soţia şi participă la Sfânta liturghie pentru amândoi.

           Într-o noapte soţul a avut un vis. Se afla, împreună cu soţia, la poarta paradisului. Când poarta s-a deschis, Sfântul Petru s-a uitat în cartea vieţii, apoi la soţ şi la soţie, şi i-a spus ei:

 - Tu poţi să intri şi să te bucuri pentru amândoi. Dar pentru tine, i-a zis bărbatului, nu este loc aici. Caută în altă parte.

           Şi poarta s-a închis. S-a trezit din somn şi s-a bucurat nespus că nu a fost în realitate. Era chiar duminică dimineaţă. S-a sculat, s-a îmbrăcat frumos şi i-a spus soţiei:

 - Azi vin şi eu cu tine la Sfânta Liturghie.